Abstract :
[en] Despite promises that the just transition will bring more democracy and prosperity, there are legitimate fears that, in some regions, pre-existing inequalities will be reinforced rather than rectified. Investigating how territorial resilience can be enhanced before, during and after mining closures, this thesis focuses on three post-mining territories in the European Union: Jiu Valley and Ștei in Romania and La Louvière in Belgium.
Based on the three case studies and the reviewed literature, the thesis proposes a reflection on the drivers that can strengthen territorial resilience in the just transition, as well as a series of methods for ex-ante assessment of the ability to achieve a successful transition to other models economic and new societal practices. The rationale behind our theoretical framework is that territorial resilience is based on individual and community resilience. In our opinion, everything starts with one. An individual that is in distress may choose to leave the territory where they no longer see the possibility of thriving, or they may stick with their fellow citizens and go through the shrinkage together.
Using empirical and action research methodologies, the study highlights the link between the inability of territorial reconversion in declining post-industrial cities and mass migration, while arguing that low levels of agency and discordant stakeholder agendas are detrimental to community resilience. We therefore approach resilience as a trait - when it comes to the adaptive capacity of individuals, as a process - when examining community actions, and as an outcome - when weighing the consequences of personal decisions and collective actions on the territory.
Our study shows that in all three former mining basins, people expect new investments that will create more jobs, while denouncing the lack of professional qualification opportunities. This comparative analysis of three case studies from different geographies and at different stages of the transition to the green economy allowed us to explore the importance of individual resilience and personal decisions in building community resilience and capitalizing on territorial assets, at different stages of the transition. Two components of individual resilience make a notable difference in La Louvière (where the population is growing) compared to Jiu Valley and Ștei (undergoing depopulation): a) the support system, incorporating the quality of interpersonal relationships as well as aid from the state to overcome difficulties, and b) sense of place, generating a sense of belonging. These two factors create premises for collective action, strengthening the resilience of the community, while mobility could be a lifeline only for the individual, diminishing territorial assets through the loss of workforce. Moreover, the Ștei case study reveals that a good level of education is not always a component of individual resilience but, in some cases, is an additional incentive for mobility.
Lessons learned from the experience of regions that have already completed the mine closure process have shown that the earlier state or non-state actors anticipate, accept and implement steps to cushion the shock of the transition, the better the results. However, mining companies, as well as some mining communities, often have strategies to avoid or at least delay the implementation of those measures intended to lead to permanent closures, every day of delay adding to the cost of the transition for the entire community and extending the shrinkage. This thesis proposes a stakeholder mapping based on criteria of influence, trust and positioning of local actors in relation to the transition, thus deciphering who is delaying the transition.
Mining communities have often pinned their hopes on tourism as the main industry for sustainable development after mine closure, this preference giving the landscape a key role in territorial resilience. At the same time, in tourism development strategies, potential tourists become stakeholders, local actors giving up part of their influence on the outcome of the transition to external actors. Outside the control of any authority, the opinions shared by travellers who have passed through a particular place have a significant impact on the destination's reputation.
The thesis also delivers comparative analyses of social capital and the decision-making processes, methods of evaluating the territorial assets and for assessing the external image, the data thus obtained facilitating the ex-ante assessment of territorial resilience within the just transition framework. At the same time, we formulate recommendations, providing additional input to official just transition awareness and preparedness initiatives.
[fr] Malgré les promesses selon lesquelles une transition juste apporterait plus de démocratie et de prospérité, il existe des craintes légitimes que, dans certaines régions, les inégalités préexistantes soient renforcées plutôt que corrigées. En étudiant comment la résilience territoriale peut être améliorée avant, pendant et après la fermeture des mines, cette thèse se concentre sur trois territoires post-miniers de l'Union européenne : la Vallée du Jiu et Ștei en Roumanie et La Louvière en Belgique.
Sur la base des trois études de cas et de la littérature examinée, la thèse propose une réflexion sur les facteurs qui peuvent renforcer la résilience territoriale dans le cadre de la transition juste, ainsi qu'une série de méthodes d'évaluation ex-ante de la capacité à réussir une transition vers d'autres modèles économiques et de nouvelles pratiques sociétales. La logique qui porte notre cadre théorique est que la résilience territoriale repose sur la résilience individuelle et communautaire. Nous prenons le parti que tout commence au niveau de l’individu. Une personne en détresse peut choisir de quitter le territoire où elle ne voit plus la possibilité de prospérer, ou bien de rester avec ses concitoyens et de surmonter ensemble le déclin.
En utilisant des méthodologies de recherche empirique et de recherche action, l’étude met en évidence le lien entre les difficultés de reconversion territoriale dans les villes post-industrielles en déclin et la migration de masse, tout en affirmant que les faibles capacités d’action et les agendas discordants des parties prenantes nuisent à la résilience des communautés. Nous abordons donc la résilience comme un trait - lorsqu'il s'agit de la capacité d'adaptation des individus, comme un processus - lorsqu'on examine les actions communautaires, et comme un résultat - lorsqu'on pèse les conséquences des décisions personnelles et des actions collectives sur le territoire.
Notre étude montre que dans les trois anciens bassins miniers, les citoyens attendent de nouveaux investissements créateurs d'emplois, tout en dénonçant le manque d'opportunités de qualification professionnelle. Cette analyse comparative de trois études de cas provenant de différentes zones géographiques et à différentes étapes de la transition vers l'économie verte nous a permis d'explorer l'importance de la résilience individuelle et des décisions personnelles dans le renforcement de la résilience communautaire et la capitalisation des atouts territoriaux, à différentes étapes de la transition. Deux composantes de la résilience individuelle font une différence notable à La Louvière (où la population est en croissance) par rapport à la vallée du Jiu et à Ștei (en cours de dépeuplement) : a) le système d'accompagnement, intégrant la qualité des relations interpersonnelles ainsi que l'aide de l'État pour surmonter les difficultés, et b) le sens du lieu, générant un sentiment d'appartenance. Ces deux facteurs créent des conditions propices à l’action collective, renforçant la résilience de la communauté, tandis que la mobilité pourrait être une bouée de sauvetage pour l’individu, diminuant les atouts territoriaux par la perte de main-d’œuvre. De plus, l’étude de Ștei révèle qu’un bon niveau d’éducation n’est pas toujours une composante de la résilience individuelle mais, dans certains cas, constitue une incitation supplémentaire à la mobilité.
Les enseignements tirés de l’expérience des régions qui ont déjà abandonné le charbon montrent que plus tôt les acteurs étatiques ou non étatiques anticipent, acceptent et mettent en œuvre des mesures pour amortir le choc de la transition, meilleurs sont les résultats. Cependant, les sociétés minières, ainsi que certaines communautés minières, ont souvent des stratégies pour éviter ou du moins retarder la mise en œuvre de ces mesures censées conduire à des fermetures définitives, cependant, chaque jour de retard pèse sur le coût de la transition pour l'ensemble de la communauté et prolonge la situation de déclin. Cette thèse propose de cartographier les parties prenantes sur base des critères d'influence, de confiance et de positionnement des acteurs locaux par rapport à la transition, décryptant ainsi qui retarde la transition.
Alors que les communautés minières ont souvent placé leurs espoirs dans le tourisme en tant que principale industrie pour un développement durable après la fermeture des mines, cette préférence confère au paysage un rôle clé dans la résilience territoriale. Dans le même temps, dans ces stratégies de développement touristique, les touristes potentiels deviennent parties prenantes, les acteurs locaux cédant une partie de leur influence quant à l’issue de la transition à des acteurs externes. Hors du contrôle de toute autorité, les avis partagés par les voyageurs ayant transité par un lieu particulier ont un impact significatif sur la réputation de la destination.
La thèse propose également des analyses comparatives du capital social et des processus de décision, des méthodes d'évaluation des atouts territoriaux et d'évaluation de l'image extérieure, les données ainsi obtenues facilitant l'évaluation ex-ante de la résilience territoriale dans le cadre d'une transition juste. Le travail formule enfin des recommandations, apportant une contribution supplémentaire aux initiatives officielles de sensibilisation et de préparation à une transition juste.
[ro] În ciuda promisiunilor că tranziția justă va aduce mai multă democrație și prosperitate, există temeri legitime că, în unele regiuni, inegalitățile preexistente vor fi mai degrabă întărite decât rectificate. Investigând modul în care reziliența teritorială poate fi îmbunătățită înainte, în timpul și după închiderea mineritului, această teză se concentrează pe trei teritorii post-miniere din Uniunea Europeană: Valea Jiului și Ștei în România și La Louvière în Belgia.
Pe baza celor trei studii de caz și a literaturii revizuite, teza propune o reflecție asupra factorilor care pot întări reziliența teritorială în tranziția justă, precum și o serie de metode de evaluare ex-ante a capacității de a realiza o tranziție de succes către alte modele economice și noi practici societale. Raționamentul din spatele cadrului nostru teoretic este că reziliența teritorială se bazează pe reziliența individuală și comunitară. În opinia noastră, totul începe la nivel individual. Un individ aflat în dificultate poate alege să părăsească teritoriul unde nu mai vede posibilitatea de a prospera sau poate rămâne alături de concetățenii săi, trecând împreună prin turbulențele tranziției.
Folosind metodologii de cercetare empirică și cercetare-acțiune, studiul evidențiază legătura dintre incapacitatea reconversiei teritoriale în orașele post-industriale în declin și migrația în masă, susținând în același timp că nivelurile scăzute de agenție și agendele discordante ale părților interesate sunt dăunătoare rezistenței comunității. Abordăm, așadar, reziliența ca o trăsătură - când vine vorba de capacitatea de adaptare a indivizilor, ca proces - atunci când examinăm acțiunile comunitare, și ca rezultat - când evaluăm consecințele deciziilor personale și acțiunilor colective asupra teritoriului.
Studiul nostru arată că în toate cele trei foste bazine miniere oamenii așteaptă noi investiții care ar crea mai multe locuri de muncă, denunțând în același timp lipsa oportunităților de calificare profesională. Această analiză comparativă a trei studii de caz din diferite geografii și în diferite stadii de implementare a tranziției ne-a permis să explorăm importanța rezilienței individuale și a deciziilor personale în construirea rezilienței comunității și valorificarea activelor teritoriale. Două componente ale rezilienței individuale fac o diferență notabilă în La Louvière (unde populația este în creștere) față de Valea Jiului și Ștei (în curs de depopulare): a) sistemul de sprijin, încorporând calitatea relațiilor interpersonale, precum și ajutorul de la stat pentru depășirea dificultăților și b) simțul locului, generând un sentiment de apartenență. Acești doi factori creează premise pentru acțiunea colectivă, întărind reziliența comunității, în timp ce mobilitatea ar putea fi un colac de salvare pentru individ, diminuând activele teritoriale prin pierderea forței de muncă. Mai mult, studiul de caz Ștei relevă că un nivel bun de educație nu este întotdeauna o componentă a rezilienței individuale, ci, în unele cazuri, este un stimulent suplimentar pentru mobilitate.
Cu cât actorii de stat sau nestatali anticipează, acceptă și implementează pași pentru a amortiza șocul tranziției, cu atât rezultatele sunt mai bune ; asta ne arată lecțiile învățate din experiența regiunilor care au finalizat procesul de închidere a mineritului. Cu toate acestea, companiile miniere, precum și unele comunități miniere, au adesea strategii pentru a evita sau cel puțin a întârzia implementarea acelor măsuri menite să conducă la închideri permanente, iar fiecare zi de întârziere adaugă la costul tranziției pentru întreaga comunitate și prelungește declinul socio-economic. Această teză propune o cartografiere a părților interesate bazată pe criterii de influență, încredere și poziționare a actorilor locali în raport cu tranziția, descifrând astfel cine întârzie cu bună știință tranziția.
Comunitățile miniere și-au pus deseori speranțele în turism, ca principală industrie pentru dezvoltarea durabilă după închiderea minei, această preferință acordând peisajului un rol cheie în reziliența teritorială. În același timp, în strategiile de dezvoltare a turismului, potențialii turiști devin părți interesate, actorii locali renunțând la o parte din influența lor asupra rezultatului tranziției către actori externi. În afara controlului oricărei autorități, opiniile împărtășite de călătorii care au trecut printr-un anumit loc au un impact semnificativ asupra reputației destinației.
Teza livrează totodată analize comparative ale capitalului social și proceselor decizionale, metode de inventariere a activelor teritoriale și de evaluare a imaginii externe, datele astfel obținute facilitând analiza ex-ante a rezilienței teritoriale în cadrul tranziției juste. În același timp, formulăm recomandări, furnizând contribuții suplimentare la inițiativele oficiale de conștientizare și pregătire pentru tranziția justă.
